Invizibilii

Da, exista asa ceva.

Cum, nu i ati vazut?

Normal, de aia sunt invizibili…

Sunt in drum spre metrou, la gurile de metrou, in statiile de autobuz, etc.

Majoritatea sunt mici, putini la trup, lipsiti de toata vlaga si demnitatea pe care au avut o candva parca intr o alta viata si lume, sunt discreti, cu haine vechi, de zeci de ani dar curate. Au ochii tristi, prea tristi, se multumesc cu atat de putin..
Ne ar putea fi bunic, bunica, ruda, apropiat, daca doar i am vedea, dar suntem prea ocupati, stresati, preocupati de propriile mici dar mari drame.

Oare cum e sa ajungi invizibil? Sa traiesti si totusi nu, sa privesti de jos, cu umilinta si speranta in acelasi timp, lumea care trece si nu te vede desi esti acolo, sa ii vezi pe altii avand ceea ce si tu ai avut candva.
Sa muncesti o viata pentru ca apoi sa nu ai nimic, nimic, sa ajungi pe strada si invizibil?

Voi ii vedeti?
De ce nu? Sunt chiar acolo, aici, langa noi...